Ţesutul nostru adipos ar putea „memora” obezitatea, chiar şi după ce am slăbit

Pe măsură ce oamenii de ştiinţă caută metode pentru a combate criza globală a obezităţii, cercetările au arătat că, odată ce se ajunge la stadiul de obezitate, pentru multe persoane poate fi foarte dificil să găsească metode de slăbit care să funcţioneze pe termen lung.

Nu este încă foarte clar de ce se întâmplă acest lucru, deşi pare că obezitatea lasă un anumit tip de amprentă asupra organismului, care persistă chiar şi atunci când începem să pierdem în greutate. Un studiu publicat la începutul acestui an a arătat un mod prin care celulele sistemului imunitar păstrează „amintiri” ale obezităţii, potrivit ScienceAlert.

Acum, un nou studiu publicat în revista Science Translational Medicine descrie un efect distinct pe care obezitatea îl are asupra unui alt tip de celule imunitare, localizate chiar în interiorul ţesutului adipos, care pare să ducă la modificări biologice permanente ce interferează direct cu pierderea grăsimii.

Cercetătorii studiului, proveniţi din mai multe instituţii din Japonia, au analizat macrofagele ţesutului adipos (ATM) la şoareci. Aceste macrofage sunt cele mai numeroase celule imunitare din ţesutul adipos şi au rolul de a regla nivelul grăsimii şi inflamaţia, de a combate infecţiile şi de a elimina celulele moarte sau deteriorate — proces numit eferocitoză.

În timpul experimentelor pe şoareci crescuţi astfel încât să ia în greutate şi apoi să slăbească, echipa a descoperit modificări permanente în celulele ATM ale animalelor, legate de procesarea alternativă a ARNm, procesul de editare care controlează modul în care instrucţiunile genetice sunt asamblate pentru a produce proteine.

„Aceste rezultate sugerează că peisajul procesării alternative poate fi păstrat în macrofage sub forma unei «memorii a obezităţii», influenţând caracteristicile şi comportamentul ulterior al acestor celule”, scriu cercetătorii în studiul publicat.

Descoperirile implică o serie de termeni biologici destul de tehnici, însă ideea principală nu este foarte greu de înţeles odată ce ştim ce înseamnă literele şi cifrele respective. Iniţial, cercetătorii au observat că şoarecii care au pierdut cea mai mică greutate aveau o cantitate mai redusă din proteina CWC22 în nucleul celulelor ATM.

Experimentele ulterioare au demonstrat că stresul provocat de obezitate la şoareci a redus nivelul CWC22, împiedicând proteina să îşi îndeplinească funcţia normală de factor-cheie in procesul de editare a ARN-ului. Mai mult, peste jumătate dintre genele din celulele ATM au rămas modificate chiar şi după ce şoarecii au început să slăbească.

„Abordările multi-omice şi metodele de modificare genetică au arătat că 51,9% dintre genele din ATM care prezentau modificări ale procesării ARN-ului induse de obezitate au rămas modificate după scăderea în greutate, identificând modificările persistente ale procesării ARN-ului drept o componentă importantă a memoriei obezităţii, un sfert dintre aceste modificări depinzând de CWC22”, scriu cercetătorii.

Acest lucru face ca modificările provocate de nivelul redus de CWC22 să reprezinte o componentă esenţială a „memoriei” obezităţii din aceste celule. Cercetătorii au stabilit apoi că procesarea defectuoasă a ARN-ului a afectat o genă numită Scarb1, ceea ce a redus, la rândul său, eficienţa eferocitozei — sistemul de eliminare a deşeurilor celulare menţionat anterior.

Cercetătorii au constatat că acumularea mai mare de celule moarte şi pe moarte a dus la reducerea nivelului de inozină. Această moleculă contribuie la stimularea lipolizei, adică descompunerea grăsimii stocate, ceea ce ne readuce la procesul de pierdere în greutate.

Analizarea acestor mecanisme la un nivel atât de detaliat, până la nivel celular, face studiul ceva mai greu de înţeles, dar ne oferă o imagine mult mai clară asupra proceselor implicate şi asupra modului în care acestea ar putea fi tratate în viitor.

„Aceste rezultate arată că procesarea alternativă anormală a ARN-ului în macrofage stă la baza rezistenţei la scăderea în greutate după obezitate şi sugerează că terapiile care vizează acest proces ar putea contracara memoria obezităţii”, scriu cercetătorii.

Eventualele terapii sunt însă încă departe de a deveni realitate, iar studiul s-a concentrat în principal asupra şoarecilor, deşi unele dintre rezultate au fost confirmate şi în celule umane. Cu toate acestea, cercetarea oferă informaţii suplimentare importante faţă de ceea ce ştim deja despre celulele care păstrează o „memorie” a obezităţii.

Devine tot mai clar că aceste „memorii” iau forme diferite în diferite tipuri de celule şi creează bariere în calea recuperării după obezitate. Cu cât oamenii de ştiinţă înţeleg mai bine aceste bariere, cu atât se apropie mai mult de identificarea unor modalităţi de a le depăşi.

„Obezitatea reprezintă o criză profundă de sănătate la nivel mondial, caracterizată printr-o creştere rapidă a prevalenţei sale şi asociată cu reducerea speranţei de viaţă şi cu poveri socioeconomice considerabile”, scriu cercetătorii.

„Tratamentele eficiente pentru obezitate includ terapii farmacologice şi chirurgia bariatrică, pe lângă modificarea stilului de viaţă; cu toate acestea, menţinerea unei scăderi în greutate pe termen lung rămâne dificilă, evidenţiind necesitatea unor strategii terapeutice suplimentare.”