ANALIZĂ. "Sistemul este reţeaua informală şi netransparentă de putere care controlează România din umbră sau semi-umbră"

Analistul Cristian Hriţuc a amintit că, la începutul mandatului lui Nicuşor Dan, a publicat o radiografie a mandatelor şefilor statului, pentru că se "gândea că poate e utilă pentru echipa preşedintelui, dacă vor să ia din experienţa altor oameni care au văzut şi statul şi sistemul".

Precizarea vine în contextul declaraţiilor pe care le-a făcut Nicuşor Dan despre sistem.

Ce a spus ND despre Sistem

Reporter: În ultima perioadă aţi fost acuzat în ţară că sunteţi de partea sistemului creat de rămăşiţele fostului Partid Comunist şi fostei Securităţi. Aş vrea să vă întreb, de când aţi ajuns la Cotroceni, cât de puternic aţi simţit sistemul, cum v-a afectat munca şi cum poate dispărea influenţa lui?

Nicuşor Dan: În primul rând, cred că 20 de ani de luptă cu sistemul sunt o certitudine. Nu poţi să te lupţi cu sistemul când eşti şeful lui. Întrebarea este cum poţi reforma sistemul fără să duci ţara în anarhie. Asta este misiunea pe care mi-am asumat-o.

Şi, bineînţeles, pentru a face o reformă este mult mai simplu... Între un câine care latră şi unul care muşcă, eu îl prefer pe cel care muşcă. Şi între a declama despre cât de tare vom reforma sistemul, ca mulţi declamatori, şi a avea instrumente pentru a reforma cu adevărat sistemul, eu mereu, cum am făcut la PMB, sper să mă pun în poziţia de a avea instrumente pentru a reforma sistemul.

Şi, dacă vrem să ne ducem într-o zonă mai politică, este foarte important să păstrăm şi să ducem linia de demarcaţie între prooccidental şi antioccidental şi nu să ne consumăm energiile într-o luptă în interiorul unei viziuni prooccidentale.

Reporter: Credeţi că şeful sistemului poate livra o Românie onestă?

Nicuşor Dan: Da, în timp şi fără anarhie.

Analiza lui Cristian Hriţuc

În perioada postcomunistă, România a avut patru preşedinţi: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Fiecare dintre ei a încercat să facă anumite schimbări în perioada în care s-a aflat la putere.

În funcţie de activitatea pe care au desfăşurat-o, de direcţia pe care au reuşit să o imprime şi de amprenta lăsată asupra mandatului, au rămas în percepţia publică cu o etichetă specifică.

Ion Iliescu a fost preşedintele care a fost perceput drept un om de sistem. A pactizat cu acesta şi a încercat să facă lucrurile împreună cu el.

Emil Constantinescu a rămas cu amprenta „omului învins de sistem”. Deşi, poate, nu merită această etichetă, deoarece vremurile erau extrem de grele, iar el a contribuit la drumul României spre Vest, declaraţia să şi faptul că a avut un singur mandat au condus la conturarea acestei percepţii.

Traian Băsescu a fost „preşedintele-jucător”, care a „călărit” sistemul o vreme.

Klaus Iohannis a fost un preşedinte care, în primul mandat, a pus presiune pe sistem şi a încercat să implementeze unele schimbări. În al doilea mandat, a fost mult mai retras. Au urmat pandemia şi războiul, s-a ieşit din „perioada normală” şi lucrurile s-au complicat şi mai mult.

Mai jos voi dezvolta câteva idei desprinse din mandatele lui Traian Băsescu şi Klaus Iohannis – lucruri care pot fi utile astăzi pentru a înţelege cum trebuie să abordeze politicienii actuali provocările.

Textul de mai jos nu îşi propune să fie o analiză completă a mandatelor prezidenţiale – nu este nici timpul, nici spaţiul potrivit –, dar se pot evidenţia câteva „lecţii învăţate” sau care ar trebui învăţate de politicienii de azi.

În primul rând, trebuie definit „sistemul”. Mulţi folosesc acest termen în funcţie de poziţionarea lor. Se pot identifica cam trei abordări:

Sistemul este reţeaua informală şi netransparentă de putere care controlează România din umbră sau semi-umbră – formată din politicieni, funcţionari, oameni din justiţie, rezervişti din serviciile secrete, afacerişti şi presă obedientă. Este perceput ca un mecanism autoreproductiv care protejează interesele propriilor membri, scapă de responsabilitate şi sabotează reformele reale.

Dincolo de această reţea informală, există şi sistemul propriu-zis – ansamblul de instituţii, procese, norme şi relaţii prin care o societate îşi exercită puterea, îşi gestionează conflictele şi îşi reglează funcţionarea prin decizii politice. Acesta include guvernul, parlamentul, partidele, justiţia, mass-media, organizaţiile civice etc.

Este clar că România are nevoie de o reformă a statului, de reducerea instituţiilor care, adesea, doar parazitează activitatea guvernamentală, de o reformă administrativ-teritorială, de servicii mai bune, de mai multă echitate – iar lista poate continua.

Traian Băsescu a încercat o abordare în forţă. De aceea a fost numit „preşedintele-jucător”. A reuşit să aibă propriul guvern doar trei ani din cei zece de mandat. În rest, a coabitat – mai bine sau mai rău – cu mai multe guverne formate de adversarii politici.

În timpul mandatelor lui Emil Boc, partenerul său politic, s-au realizat reforma educaţiei, reforma în domeniul muncii, flexibilizarea Codului Muncii, stabilizarea macroeconomică şi semnarea Acordului cu FMI în plină criză, precum şi o reformă a sistemului de pensii.

Indiferent de câte lucruri se spun astăzi, un fapt rămâne cert: justiţia a început să funcţioneze altfel decât în vremea lui Năstase, când DNA (PNA, pe atunci) ancheta doar şefi de tren.

De asemenea, a avut loc o primă reformă a serviciilor, care au devenit parteneri de încredere pentru ţările NATO.

Desigur, multe reforme de atunci sunt contestabile, la fel cum există şi aspecte negative legate de DNA, de servicii sau de alte măsuri luate.

Cert este un lucru: a existat o schimbare. A fost o reformă şi o îmbunătăţire a funcţionării statului.

Însă aceste reforme şi politică ale lui Băsescu au venit la pachet cu două suspendări şi cu multe fracturi în societate. Băsescu a reuşit să-şi aducă partidul la putere, dar doar pentru o perioadă relativ scurtă.

În timpul mandatelor lui Klaus Iohannis, România a avut zece guverne: Cioloş (tehnocrat), Grindeanu (PSD), Tudose, Dăncilă, Orban 1, Orban 2, Cîţu, Ciucă, Ciolacu 1, Ciolacu 2.

În primul mandat, Iohannis a avut o luptă cu PSD şi nu a putut face reformele necesare. În al doilea mandat, au venit pandemia şi războiul, complicând şi mai mult jocul politic. A preferat, după pandemie, să se conserve şi să evite riscul unei suspendări.

Iohannis a ajuns la putere cu o susţinere populară apropiată de cea a lui Nicuşor Dan: Iohannis – 6 288 769 voturi, Nicuşor Dan – 6 168 642.

Chiar dacă a beneficiat de un sprijin popular puternic, Iohannis nu a reuşit să-şi impună jocul politic de la început. A avut în spate un PNL care abia fuzionase cu PDL, condus bicefal. A durat până când şi-a adus partidul la guvernare şi, din păcate, nici atunci nu a avut un partener real în PNL, pentru că premierul Orban era, de fapt, un adversar. Nu a reuşit să formeze un tandem cu Orban, aşa cum Băsescu a reuşit cu Boc.

Nicuşor Dan a venit la putere într-un moment mult mai complicat decât cei doi predecesori. Astăzi, există un curent „antisistem” la nivel global, un război la graniţă, o reaşezare a ordinii internaţionale. Este pentru prima dată după 2000 când un partid extremist ajunge la 35% în sondaje. Ţara are un deficit uriaş, iar inechităţile şi inegalităţile s-au adâncit.

Uniunea Europeană nu mai este văzută ca speranţa de mai bine, aşa cum era în 2004. Decizia electorală a oamenilor nu se mai bazează doar pe algoritmul „a făcut ceva”, ci se îndreaptă tot mai mult spre zona aspiraţională.

Este clar că Nicuşor Dan va dori să îşi pună propria amprentă pe mandat şi nu va copia un model precedent. Însă trebuie să ţină cont de istorie.

Nu are forţa discursului lui Băsescu, nici dinamismul acestuia. Nu are un partid de 30%, cum a avut Băsescu, şi nici măcar o formaţiune precum PNL-ul de la începutul lui Iohannis.

Mafia transpartinică s-a extins, clasa politică s-a deprofesionalizat, contextul internaţional s-a schimbat, iar oamenii au mai puţină răbdare şi sunt mai nemulţumiţi.

Când Traian Băsescu şi-a început mandatul, a făcut „pact cu diavolul” sau a ales soluţia imorală, pentru a-şi duce partidul la putere. Mult timp a evitat confruntarea directă cu sistemul. A săpat încet la baza acestuia, până când a ajuns să deţină pârghiile de putere.

Aşadar, sunt câteva lecţii de învăţat, pentru că obiectivul de reformare a statului să poată fi atins. Este greu să faci reforme în timp de criză, la fel cum este greu să reformezi fără aliaţi.

Trebuie să jonglezi cu sistemul şi să-l aduci treptat în direcţia obiectivelor tale. Sistemul nu reacţionează la ţipetele de pe Facebook. Politicienii se tem de „vibe-ul” din reţele înainte de alegeri. După alegeri, totul tinde să revină încet-încet la status quo.

Aliaţii politici trebuie consultaţi şi convinşi, nu forţaţi să joace după regulile tale. Este nevoie de sprijin atât în politică, cât şi în afara ei. Trebuie construit un parteneriat cu structurile de forţă.

Adversarii trebuie ţinuţi în şah, dar nu zdrobiţi, până nu ai controlul asupra evenimentelor.

Nu poţi merge la luptă cu o echipă neexperimentată, nici cu talibani. Nu poţi spune, zi de zi, că vei înfiinţa un partid nou, pentru că, momentan, ai nevoie de partidele existente, pentru a gestiona criza. Un partid nou poate fi o soluţie abia în ultimul an de mandat. În prezent, ar fi doar o portavoce fără putere şi fără reprezentare parlamentară.

Nicuşor Dan are şansa să fie primul preşedinte care rupe România, cu adevărat, de perioada de tranziţie definită de Brucan. Depinde de el şi de echipa lui dacă va reuşi.