Liiceanu: Ce poţi aştepta de la un popor care de 35 de ani a fost ţinut într-o needucare politică sistematică?

Cum poţi să ai pretenţii de la alegători, dacă i-ai ţinut 35 de ani într-o needucare politică sistematică? Este întrebarea pe care o ridică, în podcastul HotSpot al HotNews, filozoful Gabriel Liiceanu, argumentând că actuala criză politică, corupţia şi revenirea unor personaje compromise în prim-planul puterii sunt consecinţa directă a eşecului statului de a-şi educa cetăţenii în spirit democratic.

Gabriel Liiceanu afirmă că România nu şi-a clarificat nici până astăzi raportarea la comunism şi avertizează că, fără cultură civică şi memorie istorică, societatea va continua să îşi aleagă conducători incapabili să o scoată din cercul vicios al proastei guvernări.

Redăm mai jos o parte din intervenţia filozofului.

Jurnalist: Vin cu o idee desprinsă din volumul dumneavoastră, pe care aţi formulat-o şi dumneavoastră mai devreme, aşa că nu-mi revine decât să o repet: „În cei 35 de ani care au trecut din decembrie 1989 n-am găsit o clipă măcar în care să ne întoarcem privirea la ce trăiserăm înainte.” Aşa începe textul. „De ce fel de conducători am avut totuşi parte?”

E unul dintre textele care alcătuiesc acest volum. Vă propun însă o provocare, poate sănătoasă. Dacă ne concentrăm privirea la prezent, la ce trăim acum, cum putem răspunde la această întrebare? De ce fel de conducători avem totuşi parte?

Gabriel Liiceanu: Asta înseamnă în ce măsură gândirea celor care sunt chemaţi să judece, în speţă a celor care, prin alegeri democratice, au dat puterea în mâna unor oameni care sunt obligaţi să răspundă de felul în care ne guvernează.

Ori, dacă ei ne guvernează punându-ne în criza politică actuală, adică a PSD-ului versus prim-ministru, şi fac lucrurile astea manipulând populaţia prin toate mijloacele posibile, ce poţi aştepta de la un popor care, la 35 de ani după 1990, a fost anume ţinut într-o needucare politică sistematică?

Te întrebi: cum poate un om care, în 2016, când a fost prim-ministru, a dat acel OUG care a scos lumea în piaţa şi a născut lozinca: „Noaptea, ca hoţii”, care era un act de desfiinţare totală a justiţiei, în clipa în care populaţia, iată, într-un mod spectaculos şi cu adevărat democratic, a reacţionat... Grindeanu, care era personajul cu pricina şi care acum face ce face pe scena politică a ţării, a trebuit să-şi dea demisia.

Şi a fost trimis de partidul lui, care continuă să fie la putere, aşa, tras pe linie moartă. I s-a dat o agenţie, unde avea o leafă de 20.000 de euro.

Nimeni nu-l întreabă: ne plângi de milă? Că prim-ministrul a cerut taxe? Tu plângi de milă? Cu cei 20.000 de euro pe care îi luai atunci?

Plângi de milă când, ca ministru al Transporturilor, ai făcut din funcţia cu pricina un mod de a drena banii către clientela politică?

Nu se discută aşa. Se discută cu mănuşi.

Bolojan, recent, ieri, azi, a vorbit despre jocul duplicitar. Una spun în coaliţie, alta spun când ies în conferinţa de presă. Asta e un fleac. Asta e un fleac! Nimeni nu-i spune: nu-ţi e ruşine?! Tu ai tupeu...? Mai ai tupeu să vrei să fii prim-ministru al României după ce ai făcut ce ai făcut?

Criza politică prin care trecem este, într-adevăr, teribil de neliniştitoare. Că peste isteria pe care o creează dislocarea planetară prin care trecem, cu războiul din Iran şi toate celelalte, cu Putin, Ucraina, să avem de suportat o criză politică locală.

Este teribil de urât, de rău, de negăsire de soluţii. Cum acceptăm să fim în felul ăsta?

În telejurnalele noastre, la ştiri, la mesele rotunde splendide de la diferite posturi de televiziune, Digi24 şi una, două altele, Euronews, nu se discută aşa.

Se discută în continuare ca şi cum am fi într-o societate aşezată.

Jurnalist: Iertaţi-mă, dar personaje precum Sorin Grindeanu, căruia i-aţi amintit şi aspecte din biografia politică, pretind, pe bună dreptate, că au legitimitatea votului. Adică ei nu au venit miraculos, nu au apărut de nicăieri pe scena politică, ei au fost aleşi.

Gabriel Liiceanu: Dar despre asta e vorba. Cei care dau votul trebuie să aibă o anumită competenţă a alegerii. Ori nu o au.

De vreme ce mai mult de jumătate dintre elevii, dintre copiii şcolarizaţi din ţara noastră, termină bacalaureatul semianalfabeţi, ce autonomie de gândire au? Ce discernământ au? E, cum să vă spun eu..., e o societate complet nelămurită, adică una în care lumina n-a pătruns.

Câtă vreme bustul lui Păunescu, nu obosesc să spun asta, stă în Grădina Icoanei, nimeni n-a făcut, cred, într-o ţară, cât a făcut Păunescu pentru cultul dictatorului. Nimeni.

Să chemi copii şi tineri pe stadioane şi să-i pui să strige în gura mare, după faimosul spectacol al Cenaclului Flacăra, „Comunismul, Ceauşescu, România”, iar după aceea să treci senin dincolo, iar fiul tău să spună că are datoria morală să continue marea operă patriotică a tatălui său, reînviind Cenaclul Flacăra.

Patriotismul nu are nimic comun cu lauda dictatorilor. Absolut nimic comun.

El, cum s-a spus, a fost cel mai mare turiferar, slujnicar. Îi spunea lui Ceauşescu „Măria Ta”, scria texte cu „Măria Ta”.

M-am cutremurat când am citit textele. Mi-am revenit în simţiri şi aşa mai departe. Astea sunt grozăvii.

Cum poţi să treci în continuare cu un om de genul ăsta în interiorul tău? A fost senator nu ştiu câţi ani, până a trecut în altă dimensiune. N-a păţit nimic niciodată.

Nu poţi, cu o societate care nu se limpezeşte, să aştepţi altceva. Ei sunt votanţii. Ei sunt. Ei au votat şi suveranisme stupide şi au permis ceea ce s-a întâmplat cu caraghiosul ăla de Georgescu. Nu e comod să trăieşti în România.

Jurnalist: L-aţi numit pe Adrian Păunescu, despre care vorbiţi într-un capitol în carte, dar aş merge un pic mai departe şi i-aş numi eu pe Iulian Vlad, pe Mona Muscă, pe Laurenţiu Bălăceanu-Stolnici, pe Mircea Dinescu.

În tot cazul, ceea ce Thierry Wolton numea complici. Complici ai regimului, complici ai puterii, complici într-o oarecare acţiune.

Dar remarc însă, în cazul acestor exemple, o oarecare anvergură intelectuală totuşi, o oarecare prestanţă, în comparaţie cu, poate, complicii de astăzi?

Gabriel Liiceanu: Despre Mona Muscă am un capitol care deschide cartea, la care ţin, pentru că mi-am restructurat judecata după 20 de ani.

Acolo a fost o judecată pripită, pentru că nu toţi cei care au ajuns să dea un referat sau o notă informativă la Securitate au avut acelaşi grad de nocivitate ca cel pe care l-a avut unul ca Bălăceanu-Stolnici, care a fost, realmente, pe semne, cel mai longeviv informator şi agent de influenţă al Securităţii, din 1965 până la sfârşit, până în 1990.

Deci nimeni n-a discutat până la capăt treburile astea. Nimeni. Nimeni.

Şi atunci revin mereu: ce pretenţii să avem în clipa de faţă, din moment ce cei care sunt chemaţi să-şi aleagă conducătorii, în speţă să fie slujiţi de ei, căci asta înseamnă, nu au cultura alegerii? Repet, nu au.

Şi atunci ce facem? N-avem nici până azi manuale de istoria comunismului făcute cum trebuie. Sunt copii care nu ştiu ce însemna comunismul la 18 ani, când ies din liceu. Mă urc în taxiuri cu oameni tineri la volan care îmi spun, pur şi simplu, că nu ştiu.

Ei nu ştiu ce-i comunismul.