Despre marxişti şi imbecili. De ce eşuează comunismul de fiecare dată

Cei mai mulţi dintre noi au auzit cifrele înfiorătoare: comunismul/marxismul a fost responsabil pentru peste 100 de milioane de morţi numai în secolul al XX-lea.

Există două condiţii prealabile necesare pentru ca oamenii să accepte sau chiar să întâmpine cu bucurie comunismul, afirmă Eric Utter într-un articol scris pentru American Thinker: una, frustrarea faţă de condiţiile economice şi/sau politice actuale şi, doi, o decădere morală care generează dispreţ faţă de muncă şi un sentiment excesiv de îndreptăţire, care demonizează succesul, realizările şi averea altora.

Pentru mult prea mulţi, această demonizare a ceea ce au alţii nu conduce la dorinţa de a lua deciziile corecte şi de a munci suficient de mult pentru a obţine aceleaşi lucruri prin propriile eforturi, ci la invidie, lăcomie, mânie şi lene, patru dintre cele Şapte Păcate Capitale. Şi la cererea ca o mare parte din ceea ce au alţii să fie confiscată şi înmânată propriei persoane şi propriului grup demografic... fără ca aceasta să fie nevoită să muncească pentru ea.

Acest lucru, după cum arată limpede istoria, reprezintă automat o condamnare la moarte pentru o societate. De fiecare dată. În fiecare caz. Fie că este vorba despre fosta Uniune Sovietică, satelitul ei din Cuba, Cambodgia lui Pol Pot sau, mai recent, Venezuela, cândva prosperă.

Nici nu ar putea fi altfel. Dacă eu muncesc din greu, să spunem câte 60 de ore pe săptămână, iar eu şi familia mea nu vom ajunge să o ducem semnificativ mai bine decât cineva care este şomer şi poate sta toată ziua pe canapea datorită banilor proveniţi din taxele pe care le plătesc eu, ar fi literalmente imoral, precum şi împotriva naturii umane, să continui să fac asta. De ce? Pentru că nu doar aş accepta o impozitare excesivă şi arbitrară a muncii mele câştigate prin efort, lipsindu-mă în acelaşi timp de timp preţios alături de familia mea, ci, foarte posibil, pe termen lung, mi-aş deteriora sănătatea. Şi m-aş expune la diverse costuri/pierderi de oportunitate.

Margaret Thatcher a spus celebra frază: „Problema socialismului este că, în cele din urmă, rămâi fără banii altora”. Afirmaţia este perfect adevărată în sine, dar problema este mult mai profundă decât atât.

Scriitoarea Ayn Rand spunea: „Nu există nicio diferenţă între comunism şi socialism, cu excepţia scopului final urmărit pe aceeaşi cale: comunismul îşi propune să-i înrobească pe oameni prin forţă, socialismul prin vot. Este doar diferenţa dintre crimă şi sinucidere.”

Când oamenii abordează această problemă, aproape întotdeauna încep prin a spune: „Capitalismul, cu toate defectele lui...”

Eric Utter spune că el nu este dispus să facă asta. Aceasta este viaţa. Acesta este Pământul, nu raiul. Din această perspectivă, capitalismul nu are niciun defect. Capitalismul autentic nu discriminează pe baza rasei, religiei, culorii pielii, sexului... sau a oricărui alt criteriu.

Curba cererii şi ofertei determină ce preţ poate suporta un anumit produs. A cere mai puţin decât atât nu este altruism, ci prostie şi un lucru încărcat de posibile prejudecăţi. Nimic nu poate valora cu adevărat altceva decât ceea ce sunt dispuşi oamenii să plătească pentru acel lucru. De aceea arta este atât de subiectivă. O persoană priveşte un tablou şi gândeşte: „Aş plăti orice pentru această capodoperă”, iar alta îşi spune: „N-ai putea să mă plăteşti ca să duc acasă această ridicolă bucată de gunoi.”

În economiile planificate (comuniste/marxiste/socialiste), una sau foarte puţine persoane stabilesc cât „ar trebui să coste” un anumit bun. Întrucât nu există feedback din partea pieţei, prejudecăţile lor intervin. Şi sunt numeroase. În mod şocant, aceste prejudecăţi duc întotdeauna la o mână de conducători care trăiesc bine, în timp ce toţi ceilalţi ajung nişte săraci şi marionete.

Nu este deloc o coincidenţă sau un accident faptul că Statele Unite au devenit rapid cea mai mare şi cea mai inovatoare economie de pe planetă. Spiritul antreprenorial explodează atunci când oamenii pot fi recompensaţi pentru efortul, creativitatea şi hotărârea lor neclintită. Toate corăbiile se ridică odată cu fluxul. „Săracii” din America o duc totuşi mai bine decât toţi, cu excepţia bogaţilor, din multe ţări ale lumii de astăzi.

Însă susţinătorii comunismului ar prefera ca toată lumea să fie mai săracă, dar cu venituri mai apropiate între ele, decât ca toţi să fie mult mai prosperi, însă cu diferenţe mai mari de venit. Există un cuvânt pentru asta. Se numeşte rău.

Capitalismul a scos din sărăcie nenumărate milioane — poate chiar miliarde — de oameni în ultimele decenii. Chiar şi China, Laos şi Vietnam au fost nevoite să adopte economii de piaţă, în ciuda politicilor lor sociale comuniste.

Membrii mai tineri ai Partidului Democrat de astăzi — sau ar trebui să spun Partidul Democrat-Socialist — au îmbrăţişat recent şi destul de brusc „învăţăturile” lui Karl Marx din Manifestul Partidului Comunist şi Capitalul.

Un asemenea tip de ignoranţă şi imoralitate nu apare pur şi simplu în mod organic. Ea trebuie inoculată cu mare grijă. Iar pentru asta există colegiile şi universităţile noastre.

Statele Unite, sub conducerea lui JFK şi Ronald Reagan, au câştigat în cele din urmă Războiul Rece, practic fără să tragă un foc de armă. Acum pare că, la un moment dat în viitor, s-ar putea profila un Război Rece Civil. Unul care, din păcate, ar trebui purtat şi câştigat dacă această naţiune ar urma să supravieţuiască. Pentru că, aşa cum a spus Churchill, „Este mai bine să pieri decât să trăieşti ca sclav.”

Şi să nu vă înşelaţi: dacă trăiţi sub comunism, sunteţi un sclav... al statului.

(Lectură recomandată cu tărie: The 5000 Year Leap – The 28 Great Ideas That Changed the World, de W. Cleon Skousen şi National Center for Constitutional Studies)