Retragerea discretă a trupelor SUA din Europa de Est alimentează temerile aliaţilor NATO

În timp ce ministrul estonian al Apărării, Hanno Pevkur, se pregătea să zboare la summitul NATO de la Ankara din această lună, el le-a dezvăluit jurnaliştilor locali că sute de militari americani desfăşuraţi în statul baltic pe timpul iernii fuseseră retraşi discret – fără vreun indiciu clar privind momentul sau chiar posibilitatea revenirii lor.

La reuniunea de la Ankara, delegaţii din statele baltice şi Polonia au purtat cu mândrie insigne prin care se declarau membri ai „clubului celor cinci procente”, singurele ţări din alianţa NATO care atinseseră deja ţinta de cheltuieli stabilită la reuniunea de anul trecut de la Haga – un statut despre care, până de curând, crezuseră că le va asigura un sprijin militar american de durată.

În pofida unora dintre cele mai tranşante ieşiri ale preşedintelui american Donald Trump la o reuniune internaţională majoră, oficialii NATO, inclusiv secretarul general Mark Rutte, au prezentat summitul drept un succes, invocând o serie de noi acorduri în domeniul apărării, majorarea cheltuielilor europene şi un angajament „de neclintit” faţă de asistenţa reciprocă.

Cu toate acestea, potrivit Reuters, multe dintre aceste angajamente – inclusiv o bancă de apărare formată din nouă state şi condusă de Canada, precum şi un consorţiu pentru rachete de lovitură cu rază lungă de acţiune, în valoare de 50 de miliarde de dolari şi care implică o duzină de ţări – vor avea nevoie de ani pentru a deveni operaţionale.

În public, chiar şi lideri sceptici faţă de Trump, precum premierul canadian Mark Carney, l-au lăudat pe preşedintele american pentru presiunea exercitată asupra membrilor NATO în vederea creşterii cheltuielilor de apărare.

Între timp, ceea ce se întâmplă efectiv pe teren în această vară este că SUA şi-au retras forţele din unele dintre cele mai vulnerabile zone ale Europei de Est, tocmai în momentul în care cresc temerile că un Kremlin tot mai umilit în mod public de atacurile ucrainene cu drone şi rachete cu rază lungă de acţiune asupra teritoriului rus ar putea fi tentat să riposteze.

Analiza titlurilor din presa europeană realizată de compania Omniforecaster, specializată în monitorizare prin inteligenţă artificială şi date predictive, indică o probabilitate de 18% ca până la sfârşitul anului 2026 să aibă loc o confruntare letală între Rusia şi state membre NATO. Aceasta sugerează un mediu suficient de riscant pentru a atrage atenţia guvernelor – mai ales în contextul în care Washingtonul îşi reduce discret efectivele militare.

Vorbind săptămâna trecută la conferinţa anuală organizată de Chatham House, fostul ministru britanic al Forţelor Armate, Al Carns, a sugerat că situaţia strategică este cea mai riscantă de la criza rachetelor din Cuba din 1962.

Totuşi, deocamdată, majoritatea analiştilor şi oficialilor consideră că Rusia este mai degrabă înclinată să îşi continue campania de „război hibrid”, bazată pe perturbare şi sabotaj, decât să recurgă la acţiuni militare directe.

Riscul unei escaladări haotice nu se limitează însă la Europa. SUA par acum la fel de implicate ca întotdeauna în conflictul din Golf, Trump sugerând la Ankara că ar putea intensifica şi mai mult loviturile împotriva infrastructurii esenţiale a Iranului – spre profunda îngrijorare a aliaţilor Washingtonului din Golf, care se tem că vor suporta cea mai mare parte a represaliilor Teheranului.

În Orientul Mijlociu, SUA au început să îşi retragă personalul din bazele avansate la mijlocul lunii ianuarie, ca măsură de precauţie pe fondul tensiunilor crescânde cu Iranul. Cei mai mulţi observatori se îndoiesc că Statele Unite vor mai menţine vreodată efective importante de personal care nu aparţine apărării antiaeriene sau echipamente semnificative în ţări precum Qatar sau Kuweit, continuând astfel retragerea completă din Siria şi reducerea prezenţei din Irak.

În unele cazuri, anumite funcţii au fost transferate înapoi în SUA – inclusiv cea mai mare parte a activităţilor de coordonare desfăşurate de Centrul de Operaţiuni Aeriene al Coaliţiei (CAOC) de la baza aeriană Al Udeid din Qatar. În alte cazuri, SUA preferă acum să îşi bazeze avioanele şi dronele în locaţii considerate mai sigure, inclusiv în Iordania, Israel şi Turcia, precum şi în Europa continentală.

INCERTITUDINE ŞI NELINIŞTE

Procesul decizional de la Washington este concentrat într-o asemenea măsură în mâinile lui Trump şi ale cercului său restrâns, încât majoritatea oficialilor străini consideră că orice alte decizii de acest fel ar putea fi luate fără prea mult preaviz.

Chiar în luna mai, Pevkur îi asigura pe jurnaliştii estonieni că „forţele americane sunt în Estonia şi vor rămâne aici”, deşi recunoştea că „nimic nu poate fi exclus”, având în vedere incertitudinile recente privind politicile SUA.

Acum, el a declarat că numărul militarilor americani a scăzut sub 100 de persoane, adică abia o şesime din nivelul înregistrat iarnă trecută, când un detaşament de tancuri americane era staţionat în sudul Estoniei.

Comandanţii americani de rang înalt din Europa i-au spus că un alt detaşament ar urma sa sosească mai târziu în cursul verii, a afirmat el – însă această desfăşurare ar putea foarte bine să depindă de o evaluare aflată încă în desfăşurare.

Potrivit unor oficiali din domeniul apărării din statele baltice, Polonia şi SUA, aceste retrageri din regiunea baltică au fost consecinţa directă a deciziei neaşteptate a administraţiei Trump de luna trecută de a anula o rotaţie planificată de mult timp, care presupunea deplasarea a aproximativ 5.000 de militari în Polonia.

Decizia a surprins atât guvernul de la Varşovia, cât şi pe mulţi dintre militarii implicaţi – unii dintre ei erau literalmente pe punctul de a se îmbarca în zborurile către Europa.

Anularea rotaţiei a avut apoi un efect în lanţ asupra deplasării unei părţi dintre aceşti soldaţi prin statele baltice, alţi aproximativ 1.000 de militari părăsind, potrivit relatărilor, Lituania în luna iunie fără a fi înlocuiţi.

Atât secretarul Apărării, Pete Hegseth, cât şi şeful politicilor Pentagonului, Elbridge Colby, au vorbit în repetate rânduri despre importanţa concentrării prioritare asupra contracarării ascensiunii Chinei, promovând conceptul unui „NATO 3.0”, în care Europa să facă mult mai mult pentru propria apărare.

Însă şi în Pacific dinamica se schimbă, majoritatea aliaţilor tradiţionali ai SUA – inclusiv Japonia, Australia, Coreea de Sud, Taiwan şi Filipine – devenind tot mai neliniştiţi că evoluţia pe termen mult mai lung din regiune ar putea conduce la o retragere cel puţin parţială a SUA.

Unii comentatori ucraineni au sugerat că retragerea SUA din statele baltice ar putea avea drept scop concilierea Rusiei: unele voci pro-Kremlin şi, ocazional, chiar preşedintele Vladimir Putin au afirmat că retragerea trupelor americane sau, mai larg, ale NATO din Europa de Est ar trebui să facă parte din orice acord de pace privind Ucraina.

ÎNTREBĂRI PRIVIND BAZELE MILITARE

Există însă şi o altă explicaţie posibilă – aceea că SUA încearcă să se asigure că, dacă conflictul va escalada în Europa de Est prin atacuri asupra teritoriului NATO, vor avea mai puţine forţe expuse pericolului.

Aceasta ar reprezenta o schimbare majoră a strategiei americane – una care s-ar putea să nu fie semnalată foarte clar în prealabil. La Washington, unele voci – inclusiv think tank-ul Defense Priorities, care pledează ferm pentru o nouă reducere a prezenţei militare americane – susţin de câţiva ani că SUA ar trebui să menţină forţe mult mai limitate în locaţiile riscante din străinătate, retrăgându-se nu doar din Orientul Mijlociu şi Europa, ci şi din poziţiile expuse din Pacific.

Acestea includ insula japoneză Okinawa, precum şi bazele americane din Guam, despre care unii strategi susţin că ar fi pur şi simplu prea expuse unui atac chinez în cazul izbucnirii unui conflict.

Acolo unde forţele americane sunt desfăşurate, aceştia susţin că ele ar trebui să fie unităţi foarte mobile, care să opereze frecvent rachete cu rază lungă de acţiune, precum ATACMS, capabile să ameninţe atât navele Beijingului, cât şi teritoriul continental al Chinei.

Unele dintre aceste sisteme au fost desfăşurate pentru prima dată în cadrul exerciţiilor conduse de SUA desfăşurate în Japonia şi Filipine la începutul acestei veri.

Îngrijorările privind angajamentul american pe termen lung determină deja numeroşi aliaţi, atât din Europa, cât şi din Pacific, să încerce să îşi coordoneze mai strâns eforturile, inclusiv în domeniul achiziţiilor militare – însă nu fără reacţii adverse din partea unor oficiali americani.

Şeful politicilor Pentagonului, Elbridge Colby, a scris în această săptămână că, fără SUA, astfel de eforturi nu ar face decât să irosească resurse.

„Realitatea este că nicio altă ţară sau grup de ţări nu poate concura cu baza industrială de apărare a Statelor Unite nici din punct de vedere cantitativ, nici calitativ”, a scris el.

Săptămâna trecută, şeful Forţelor Aeriene germane, Holger Neumann, a declarat pentru Politico că Europa trebuie într-adevăr să îşi intensifice achiziţiile de armament american.

„Dezvoltarea propriilor noastre capabilităţi necesită timp. Iar acum nu avem timp”, a spus el.

Oficialii germani consideră că ameninţarea va atinge nivelul maxim în 2029. Unii cred însă că aceasta s-ar putea materializa mult mai devreme. În orice caz, cei care sperau că prezenţa trupelor americane pe teren, în rol de „forţă de declanşare” („tripwire”), va menţine efectul de descurajare s-ar putea să fie profund dezamăgiţi.