Cum încearcă Beijingul să şteargă Tibetul şi identitatea tibetană
Autoincendierea activistului tibetan aflat în exil Lobga Rangzen, în faţa sediului Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, pe 2 iulie, nu a fost expresia unei disperări personale. A fost o încercare disperată de a trezi lumea din indiferenţa tot mai mare faţă de una dintre cele mai importante probleme internaţionale ale vremurilor noastre: ştergerea sistematică a Tibetului, scrie The Japan Times.
China a ocupat Tibetul, pe atunci autonom, la scurt timp după înfiinţarea Republicii Populare Chineze. Ocupaţia este privită adesea în primul rând prin prisma drepturilor omului, şi pe bună dreptate. Însă ea ar trebui înţeleasă şi ca o încercare de a revendica unul dintre cele mai valoroase atuuri geopolitice ale Asiei: vastul şi bogatul în resurse Platou Tibetan domină Himalaya, cuprinde izvoarele marilor fluvii ale Asiei şi controlează accesul către Asia de Sud, Asia Centrală şi Asia de Sud-Est.
În ultimele decenii, China a investit masiv în Platoul Tibetan – construind o infrastructură militară extinsă, ridicând mega-baraje pe marile fluvii ale Asiei şi extinzând exploatarea mineralelor strategice – în timp ce s-a bazat pe supraveghere, constrângere şi forţe de securitate pentru a reprima orice rezistenţă. Însă pentru liderul chinez Xi Jinping controlul fizic asupra Tibetului nu este suficient. El doreşte un control complet şi durabil asupra întregului Platou Tibetan.
Xi a ajuns la concluzia că cea mai eficientă modalitate de a realiza acest obiectiv este ştergerea identităţii oamenilor care locuiesc acolo. Tibetanii reprezintă un grup etnic distinct, cu propria limbă, propriile tradiţii, bucătărie şi port popular. Privarea tibetanilor de identitatea lor – astfel încât să nu se mai considere tibetani – urmăreşte un singur scop: eliminarea oricărei rezistenţe faţă de dominaţia permanentă a Chinei asupra „Acoperişului Lumii”.
În acest scop, China şi-a extins constant sistemul de internate administrate de stat, trimiţând copiii tibetani în aceste instituţii la vârste tot mai fragede. China prezintă aceste „şcoli rezidenţiale” drept motoare ale dezvoltării. În realitate, programa lor este concepută pentru a şterge identitatea tibetană a copiilor şi a o înlocui cu loialitatea faţă de statul chinez.
Experţii Organizaţiei Naţiunilor Unite afirmă că peste un milion de copii tibetani cu vârste între 6 şi 18 ani – aproximativ 78% din total – frecventează aceste şcoli. Ei sunt separaţi de familiile şi cultura lor în cea mai mare parte a anului, învaţă exclusiv în limba mandarină, sunt expuşi doar culturii şi experienţelor majorităţii etnice Han şi sunt condiţionaţi să considere propria cultură, religie şi limbă inferioare. Cu alte cuvinte, China formează o generaţie de tibetani care să se asimileze culturii chineze şi să-şi piardă propria identitate.
China a întreprins şi alte măsuri pentru a şterge Tibetul. De la sfârşitul anului 2023, autorităţile chineze au înlocuit în mod sistematic denumirea „Tibet” cu „Xizang” în documentele oficiale redactate în limba engleză, în comunicările diplomatice şi în presă de stat. Denumirea provine din terminologia imperială folosită de dinastia manciuriană Qing pentru Tibet. Adoptarea ei urmăreşte să întărească pretenţia Chinei potrivit căreia Tibetul nu este o entitate istorică distinctă, ci doar o anexă a Chinei.
Comunitatea internaţională face această ştergere mult prea uşoară. Unele muzee, universităţi şi instituţii de cercetare din afara Chinei au acceptat această redenumire de inspiraţie imperială. Muzeul Quai Branly din Paris a etichetat artefacte tibetane ca provenind din „Xizang”. British Museum s-a referit la „Tibet sau Regiunea Autonomă Xizang” într-o expoziţie dedicată Drumului Mătăsii.
Acum, China duce acest demers la un nou nivel. La 1 iulie a intrat în vigoare o amplă lege privind „promovarea unităţii şi progresului etnic”, care consacră juridic campania lui Xi de asimilare forţată a tibetanilor şi a altor minorităţi etnice într-o singură identitate chineză definită de stat şi centrată pe loialitatea faţă de Partidul Comunist. Prin incriminarea unor ameninţări formulate foarte vag la adresa „unităţii etnice”, legea devine încă un instrument prin care China poate intimida activiştii tibetani, cercetătorii şi comunităţile din diaspora. Familiile din Tibet sunt deja supuse represaliilor pentru activităţile rudelor lor din străinătate.
Momentul adoptării noii legi nu este întâmplător. Problema Tibetului a dispărut treptat de pe agenda internaţională în ultimii ani. Acest lucru reflectă parţial preocuparea comunităţii internaţionale faţă de războaiele din Ucraina şi Orientul Mijlociu, tensiunile privind Taiwanul şi incertitudinile economice globale. Însă multe guverne ezită, de asemenea, să îşi pună în pericol relaţiile cu China. Astfel, deşi condamnă pe bună dreptate distrugerea patrimoniului cultural în alte regiuni, ele ignoră în mare măsură distrugerea identităţii tibetane.
Această abordare ignoră însă o realitate inevitabilă: atacul Chinei asupra identităţii tibetane este inseparabil de ambiţiile sale de mare putere. Un Tibet complet asimilat ar consolida avantajul militar al Chinei în zona de la poalele Himalayei, i-ar întări controlul asupra resurselor de apă ale Asiei, i-ar asigura accesul la uriaşe zăcăminte de minerale strategice şi ar elimina ceea ce Beijingul consideră a fi ultima sursă potenţială de rezistenţă politică din regiune. O asemenea Chină ar fi mai bine pregătită – şi considerabil mai încurajată – să îşi extindă influenţa dincolo de propriile frontiere.
Răspunsul comunităţii internaţionale nu trebuie să fie unul radical. Guvernele democratice ar trebui să impună sancţiuni oficialilor responsabili de campania de asimilare forţată, să respingă presiunile oficiale de a se referi la regiune drept „Xizang” şi să extindă sprijinul acordat instituţiilor educaţionale şi culturale tibetane aflate în exil. Aceste măsuri, modeste, dar semnificative, ar contribui la conservarea uneia dintre cele mai vechi civilizaţii ale Asiei şi ar transmite clar că ştergerea culturală nu poate deveni un instrument acceptat al politicii de stat.
