De ce sunt atât de mulţi tineri atraşi de comunism?
alte articole
Fiecare generaţie caută răspunsuri. Tinerii au contestat întotdeauna status quo-ul, au pus la îndoială autoritatea şi au căutat un viitor mai bun decât cel pe care l-au moştenit. Acest impuls nu este doar de înţeles, ci este adesea esenţial pentru o democraţie sănătoasă. Astfel se reformează, inovează şi corectează nedreptăţile societăţile.
Totuşi, o întrebare a reapărut din ce în ce mai des în campusurile universitare, pe reţelele sociale şi în discursul politic: de ce unii tineri sunt atraşi de comunism sau îşi exprimă deschis simpatia pentru ideile socialiste şi comuniste, în ciuda istoriei copleşitoare a guvernelor comuniste?
Răspunsul merită mai mult decât sloganuri sau atacuri politice. Merită onestitate, umilinţă şi perspectivă istorică.
Majoritatea tinerilor nu sunt atraşi de comunism pentru că îşi doresc dictatură sau represiune politică. Ei sunt atraşi de idealuri precum egalitatea, echitatea, locuinţele la preţuri accesibile, oportunităţile universale şi convingerea că nimeni nu ar trebui lăsat în urmă. Mulţi au crescut în contextul crizelor financiare, al creşterii costurilor de şcolarizare, al datoriilor studenţeşti copleşitoare, al locuinţelor inaccesibile, al salariilor stagnante şi al diferenţelor tot mai mari în ceea ce priveşte bogăţia. Ei văd cum miliardarii devin tot mai bogaţi, în timp ce multe familii de muncitori se luptă să-şi plătească chiria sau să-şi permită îngrijirea medicală.
Aceste preocupări sunt reale. Ignorarea lor nu face decât să-i împingă şi mai mult pe tineri către ideologii care promit soluţii radicale.
Comunismul a promis în mod constant egalitatea. În practică, însă, a produs adesea o concentrare a puterii politice, mai degrabă decât prosperitate împărtăşită. Uniunea Sovietică, China lui Mao, Cambodgia sub Pol Pot, Coreea de Nord şi alte regimuri comuniste nu au eliminat nedreptatea. Adesea au înlocuit o formă de inegalitate cu alta, în care statul deţinea o putere enormă asupra indivizilor, controla libertatea de exprimare, suprima religia, limita întreprinderile private, îi închidea pe oponenţii politici şi, în multe cazuri, era responsabil pentru suferinţe umane imense.
Acestea nu sunt argumente partizane. Sunt realităţi istorice documentate de-a lungul a zeci de ani de cercetare academică.
De ce, atunci, aceste lecţii par să rezoneze mai puţin cu generaţiile tinere?
O parte a răspunsului ar putea sta în distanţa istorică. Pentru mulţi tineri americani, Războiul Rece este la fel de îndepărtat precum a fost Al Doilea Război Mondial pentru generaţiile anterioare. Zidul Berlinului există doar în manualele şcolare. Cozile la pâine din Uniunea Sovietică, Revoluţia Culturală a lui Mao şi câmpurile morţii din Cambodgia nu sunt amintiri trăite, ci capitole istorice care se luptă pentru atenţie într-o epocă dominată de reţelele sociale şi de clipuri video de 20 de secunde.
Istoria îşi pierde caracterul urgent atunci când nu mai este o chestiune personală.
Există un alt factor pe care ar trebui să-l recunoaştem cu sinceritate. Capitalismul însuşi nu s-a ridicat întotdeauna la înălţimea idealurilor sale cele mai înalte. Pieţele libere au generat inovaţii extraordinare, au scos din sărăcie miliarde de oameni la nivel mondial şi au răsplătit creativitatea şi spiritul antreprenorial. În acelaşi timp, capitalismul poate genera monopoluri, lăcomie corporativă, corupţie, daune asupra mediului şi inegalităţi uluitoare atunci când standardele etice şi instituţiile eficiente eşuează.
Recunoaşterea acestor neajunsuri nu presupune abandonarea pieţelor libere. Presupune îmbunătăţirea lor.
Răspunsul la imperfecţiunile capitalismului nu este neapărat comunismul, la fel cum eşecurile democraţiei nu justifică autoritarismul. Societăţile libere posedă ceva ce sistemele cu planificare centralizată adesea nu au: capacitatea de a se reforma prin dezbateri deschise, alegeri libere, instanţe independente, inovaţie antreprenorială şi o presă liberă.
Această capacitate de autocorecţie este unul dintre cele mai mari puncte forte ale democraţiei.
Instituţiile noastre de învăţământ poartă, de asemenea, o parte din responsabilitate. Elevilor nu ar trebui să li se predea că capitalismul este deasupra criticii sau că comunismul nu poate fi analizat. Ei ar trebui să le studieze pe amândouă cu sinceritate. Ar trebui să studieze realizările şi eşecurile economiilor de piaţă liberă alături de consecinţele documentate ale guvernelor comuniste. Educaţia ar trebui să încurajeze curiozitatea, mai degrabă decât ideologia.
Părinţii, de asemenea, ar trebui să aibă un rol. La fel şi comunităţile religioase, organizaţiile civice şi mass-media. Tinerii au nevoie de mentori dispuşi să răspundă la întrebări dificile, mai degrabă decât să le ignore. Condescendenţa rareori schimbă mentalităţile. Discuţia, însă, o face adesea.
Poate că problema mai profundă depăşeşte cu totul sfera economiei.
Mulţi tineri de astăzi sunt în căutarea unui sens, a unui scop, a sentimentului de apartenenţă şi a identităţii. Mişcările politice devin adesea substitute pentru comunităţile pe care le ofereau odinioară familiile, cartierele, instituţiile religioase şi organizaţiile civice. Când oamenii se simt izolaţi, gravitează în mod natural către mişcări care promit certitudine, dreptate şi apartenenţă.
Aceasta nu este doar o provocare politică. Este una culturală.
Răspunsul nostru nu ar trebui să fie niciodată acela de a ne teme de tineri sau de a-i ridiculiza pentru că pun întrebări dificile. Curiozitatea nu este duşmanul libertăţii. Ignoranţa este. Ar trebui să încurajăm dezbaterile riguroase, lectura atentă, cunoaşterea istoriei şi umilinţa intelectuală. Ar trebui să acceptăm dezacordul, insistând în acelaşi timp ca fiecare ideologie, inclusiv a noastră, să fie evaluată în raport cu dovezile, istoria şi respectul pentru demnitatea umană.
Fiecare generaţie crede că poate construi o societate mai bună. Această aspiraţie este una dintre cele mai mari forţe ale umanităţii. Dar istoria ne reaminteşte, de asemenea, că societăţile înfloresc nu atunci când guvernul devine atotputernic, ci atunci când libertatea este protejată, oportunităţile sunt extinse, instituţiile rămân responsabile, iar indivizii sunt liberi să se exprime, să se închine, să creeze, să fie în dezacord şi să-şi urmeze propriile visuri.
Provocarea cu care ne confruntăm nu constă în a alege între compasiune şi libertate. America este cea mai puternică atunci când le are ]n vedere pe ambele. Justiţia fără libertate riscă să devină opresiune. Libertatea fără responsabilitate riscă să devină indiferenţă. O republică sănătoasă necesită înţelepciunea de a le păstra pe amândouă.
Cel mai mare dar pe care îl putem oferi generaţiei viitoare nu este certitudinea ideologică, ci adevărul istoric, curajul moral şi încrederea de a gândi critic. Libertatea a depins întotdeauna nu de oamenii care acceptă pur şi simplu ideile, ci de cetăţenii dispuşi să le examineze cu sinceritate, să le eamineze cu respect şi să înveţe din istorie înainte de a o repeta.
Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului şi nu reflectă neapărat punctul de vedere al The Epoch Times.
