Jurnalul secret al lui Anthony Fauci. Cum îşi construia influenţa din umbră şi îşi reducea la tăcere criticii

Jurnalul personal al lui Anthony Fauci dezvăluie o preocupare obsesivă pentru obţinerea de premii, reducerea la tăcere a vocilor disidente şi ocolirea agenţiilor independente, potrivit unui material semnat de Tom Elliot, jurnalist şi comentator politic american, şi publicat pe Substack.

Potrivit acestuia, la 28 mai 2021, Anthony Fauci a aflat că Departamentul pentru Sănătate şi Servicii Umane al SUA urma să trimită organizaţia EcoHealth Alliance – organizaţia non-profit din New York care direcţionase fonduri ale NIAID către Institutul de Virologie din Wuhan – către inspectorul general pentru investigaţii. În acea seară, el a scris în jurnalul său:

„Sunt convins că inspectorul general va identifica anumite deficienţe, aşa cum se întâmplă întotdeauna în cazul auditurilor sale. Desigur, orice va descoperi va fi interpretat greşit de cei care încearcă să construiască un caz privind implicarea noastră în izbucnirea epidemiei. Încep să simt că este important să scriu un editorial sau un articol de opinie în care să prezentăm şi versiunea noastră a poveştii.” (p. 753)

Acest instinct – să anticipeze evoluţia evenimentelor, să controleze povestea, să decidă ce trebuie să creadă publicul şi apoi să transmită acel mesaj pe toate canalele disponibile – reprezintă firul roşu al acestor documente. El apare în disputa privind originea virusului. Apare în discuţiile despre măşti, transmisibilitate şi dozele booster. Apare în modul în care i-a tratat pe cei care nu erau de acord cu el. Şi apare, poate cel mai revelator, în ceea ce a ales să consemneze în propriul jurnal.

Ce a fost făcut public

La 24 iulie, comisia senatorului american Rand Paul a publicat două documente despre care până acum nu s-a relatat în detaliu.

Primul este jurnalul personal al lui Fauci, un document de 1.141 de pagini, care acoperă perioada de la sfârşitul anului 2019 până la pensionarea sa, în decembrie 2022. Este parţial jurnal personal şi, în mare parte, un album de presă: Fauci a lipit în el sute de articole despre sine, adesea reproduse integral.

Al doilea document cuprinde 136 de pagini de corespondenţă internă prin e-mail privind premiile sale – nominalizări, avize de etică şi modul în care au fost gestionate sumele de bani aferente premiilor.

Fauci nu datează redactarea însemnărilor sale, astfel că nu se poate stabili întotdeauna ce a fost scris în seara respectivă şi ce a fost adăugat ulterior. Numerele de pagină fac referire la PDF-urile publicate.

I. Ce credeau la început

Pagina 13 a jurnalului descrie două evenimente importante petrecute la 31 ianuarie 2020.

Primul este momentul în care Fauci primeşte rolul de principal purtător de cuvânt al administraţiei americane în privinţa pandemiei de COVID-19. El notează:

„Casa Albă este acum pe deplin convinsă că eu trebuie să fiu purtătorul de cuvânt pe probleme de ştiinţă şi sănătate pentru guvernul SUA. Bob Redfield pur şi simplu nu se exprimă prea bine. Îi ia foarte mult timp să spună ceva şi, de obicei, divaghează. Acest lucru îi scoate din minţi pe oamenii de comunicare de la Casa Albă şi HHS, aşa că mă trimit pe mine la toate solicitările.”

Directorul CDC nu a fost trecut pe plan secund pentru că ar fi greşit, ci pentru că era lent în faţa camerelor de filmat. Criteriul de selecţie nu a fost cine este cel mai credibil om de ştiinţă, ci cine are cea mai bună prestaţie la televizor.

Merită amintită şi propria relatare a lui Redfield despre acea perioadă, făcută sub jurământ în 2023. Întrebat de ce fusese exclus din discuţiile privind originea virusului, el a indicat diferenţele de viziune: „Mi s-a spus că se dorea o singură naraţiune, iar eu aveam, în mod evident, un punct de vedere diferit.”

Al doilea eveniment are loc după ce Fauci revine în biroul său. Jeremy Farrar, de la Wellcome Trust, îl sună, părând „foarte îngrijorat”, avându-i în conferinţă pe Kristian Andersen, de la Scripps, şi pe Eddie Holmes, din Sydney. Fauci consemnează ceea ce i-au spus:

„Persoanele aflate în apel considerau că mutaţiile din jurul situsului de clivaj al furinei de pe proteina Spike nu puteau apărea în mod natural, deoarece ar fi necesitat un «salt» evolutiv pe care nu l-au întâlnit în niciun izolat provenit de la lilieci.”

Au spus că este vorba despre o inserţie deliberată, urmată de eliberarea virusului, cea mai probabilă variantă fiind o scurgere accidentală.

A doua zi, Fauci a convocat o teleconferinţă extinsă cu 12 experţi în epidemiologie. Însemnarea sa despre această discuţie (p. 14) este, probabil, cel mai important paragraf din întregul jurnal. El scrie că „nu a existat un consens total privind probabilitatea unei inserţii deliberate”. Ron Fouchier era convins că virusul ar fi putut apărea în mod natural şi a spus că nu ar trebui să se piardă timpul cu această ipoteză. Christian Drosten a fost de acord cu Fouchier. Iar apoi, în propriile cuvinte ale lui Fauci, „ceilalţi au considerat că inserţia deliberată era posibilă.”

10 dintre cei 12 participanţi considerau că virusul ar fi putut fi creat de om. Iar Fauci recunoaşte că persoana care susţinea cel mai ferm teoria originii naturale, Ron Fouchier, era „de aşteptat să aibă această poziţie, deoarece el fusese pionierul cercetărilor GOF (câştigul de funcţii 'gain-of-function' - în engleză - un eufemism pentru programele care încearcă să facă virusurile mai letale - n.n.), alături de Yoshi Kawaoka”.

II. Ce s-a întâmplat apoi

Trei zile mai târziu, patru dintre oamenii de ştiinţă care participaseră la acel apel au început să distribuie un proiect de articol care susţinea exact contrariul. Lucrarea „The Proximal Origin of SARS-CoV-2” a fost publicată în Nature Medicine pe 17 martie şi concluziona că virusul nu era un construct de laborator.

Andersen a transmis revistei, în nota care însoţea manuscrisul, că articolul fusese iniţiat la solicitarea lui Fauci şi a lui Francis Collins. Proiectele au fost trimise amândurora înainte de publicare. Răspunsul lui Fauci către Andersen: „Treabă bună cu articolul.”

La două luni după publicarea Proximal Origin, institutul condus de Fauci a aprobat un grant de 8,9 milioane de dolari pentru Andersen.

La 16 aprilie, Collins i-a scris lui Fauci întrebând dacă NIH ar putea contribui la „înăbuşirea acestei teorii conspiraţioniste foarte distructive”. A doua zi, Fauci a invocat Proximal Origin de la pupitrul sălii de briefing de la Casa Albă – platforma cu cea mai mare audienţă din lume la acel moment.

Trei săptămâni mai târziu, pe 4 mai 2020, el a declarat pentru National Geographic că dovezile „înclină foarte, foarte puternic către concluzia că acest virus nu ar fi putut fi manipulat artificial sau deliberat”, invocând „mai mulţi biologi evoluţionişti foarte calificaţi”.

Îndoiala consemnată în jurnalul sau nu a ajuns niciodată la cunoştinţa publicului.

Iar relatarea sa despre apelul din februarie s-a schimbat în permanenţă.

Într-o însemnare din jurnal datată 7 iunie 2021 (p. 767), în care rememorează aceeaşi reuniune, Fauci scrie: „Aproximativ jumătate dintre participanţi au considerat că era posibil să fie vorba despre un virus creat artificial, iar cealaltă jumătate era convinsă că avea o origine naturală.”

În declaraţia introductivă depusă sub jurământ la 3 iunie 2024 în faţa Subcomisiei Speciale a Camerei Reprezentanţilor, Fauci a afirmat că a participat la o conferinţă telefonică împreună cu aproximativ 12 virusologi internaţionali, că discuţia a fost „animată, cu argumente pentru ambele posibilităţi” şi că, după analize suplimentare, mai mulţi dintre cei care se temuseră de o manipulare în laborator au ajuns la concluzia că virusul nu fusese manipulat deliberat.

Relatarea din iunie 2021 ridică o altă problemă: Fauci spune că „după câteva săptămâni”, Andersen şi colegii săi au reexaminat datele şi au concluzionat că virusul avea origine naturală. În realitate, proiectul articolului circula deja pe 4 februarie – la doar trei zile după apel. Însemnarea din iunie 2021 arată cum încearcă să modeleze retrospectiv istoria într-o formă diferită pentru posteritate.

III. Obiceiul devine rutină

Chestiunea originii virusului este domeniul în care acest tipar are cele mai importante consecinţe, însă nu este nici locul unde a început, nici unde s-a încheiat. Jurnalul arată că aceeaşi strategie a fost aplicată fiecărei chestiuni controversate din timpul pandemiei: decide ce trebuie să creadă publicul, apoi inundă spaţiul public cu acel mesaj.

Să luăm exemplul măştilor. Schimbarea de poziţie a lui Fauci din primăvara anului 2020 este bine cunoscută, iar el a explicat-o prin lipsa măştilor şi prin apariţia unor dovezi privind transmiterea de către persoane asimptomatice (p. 375). Dar iată ce se întâmplă atunci când subiectul revine în februarie 2021, când începe să promoveze purtarea a două măşti simultan (p. 619):

„CDC începe să facă lucruri practice pe care, de fapt, le promovez de ceva timp. De exemplu: purtarea a două măşti ar putea fi mai bună decât purtarea uneia singure. Au făcut un studiu pe manechine şi au arătat că o mască din material textil purtată peste o mască chirurgicală oferă o etanşare mai bună şi împiedică mai eficient pătrunderea aerosolilor.”

Observaţi ordinea: el susţine că promovează această idee „de ceva timp”, dovezile apar ulterior, iar respectivele dovezi provin dintr-un experiment pe manechine. Aceasta reprezintă întreaga bază probatorie pentru recomandarea privind dubla mască într-un jurnal de 1.141 de pagini ţinut de principalul purtător de cuvânt al guvernului american pe această temă, în luna în care îi îndemna pe cei 330 de milioane de americani să adopte această practică.

De fiecare dată când Fauci este solicitat să ofere îndrumare, îl vedem făcând afirmaţii categorice fără să pară preocupat să verifice existenţa unei baze ştiinţifice solide. Acest lucru reiese şi din frecvenţa anumitor termeni.

În cele 1.141 de pagini scrise de principalul specialist în boli infecţioase al ţării în timpul celui mai amplu eveniment de sănătate publică din ultimul secol, anumiţi termeni apar cu următoarea frecvenţă:

Nu apar niciodată:

• „peer review” (proces de evaluare ştiinţifică - n.n.);

• „meta-analiză”;

• „raport risc-beneficiu”;

• „pierderi educaţionale”;

• „sănătate mintală”.

Apar o singură dată:

• „N95”;

• „seroprevalenţă”;

• „analiză cost-beneficiu”.

Apar de două ori:

• „mască din material textil”;

• „închiderea şcolilor”;

• „imunitate naturală”.

În schimb:

• „premiu” – 80 de apariţii;

• „erou” – 49;

• „Instagram” – 36;

• „bobblehead” – 23;

• „selfie” – 19;

• însemnări cu titlul „PRESS:” – 641.

Problema dacă o infecţie anterioară oferea o protecţie semnificativă – chestiunea care stătea la baza obligativităţii vaccinării şi care i-a costat pe mulţi locurile de muncă – nu este analizată nicăieri în aceste pagini. Ea apare doar de două ori şi, în ambele cazuri, este prezentată ca un atac care trebuie respins.

IV. Demonstraţia de influenţă

În locul unui raţionament bazat pe dovezi, jurnalul conţine o descriere extraordinar de detaliată a influenţei exercitate de Fauci.

La 15 martie 2020, Fauci consemnează că l-a sunat pe Bill de Blasio şi l-a convins să închidă şcolile din oraşul New York, apoi i-a spus că ar trebui să închidă şi barurile şi restaurantele. De Blasio „a spus că îşi va baza decizia pe recomandarea mea”.

Fauci notează şi o convorbire paralelă cu Ann O'Leary, şefa de cabinet a guvernatorului Gavin Newsom, care îi spune că, pe baza apariţiilor sale televizate, California îşi va închide şcolile, barurile şi restaurantele. El consemnează că a ieşit de la Casa Albă în timp ce şoferii claxonau în semn de mulţumire. În dimineaţa următoare au fost publicate orientările federale, „care reflectau insistenţele mele pentru o strategie de atenuare mai agresivă, pe durata a 15 zile”.

Aşadar, îl avem aici pe Fauci lăudându-se cu falsă modestie că a închis cel mai mare oraş şi cel mai mare stat din ţară, printr-o influenţă care se datora exclusiv faptului că era omul pe care guvernatorul Newsom şi primarul de Blasio îl urmăreau la televizor.

Influenţa sa s-a extins dincolo de Statele Unite continentale. Prim-ministrul israelian Naftali Bennett a cerut o întâlnire pe Zoom pentru a obţine „opinia şi sprijinul final” al lui Fauci pentru programul de administrare a dozelor booster din Israel, a înregistrat conversaţia pentru propriul cont de Instagram şi i-a cerut numărul de telefon mobil pentru a putea „să-l sun din când în când pentru sfaturi”; cu aprobarea Departamentului de Stat, Fauci i l-a dat (p. 830). L-au sunat şi preşedinţii Ecuadorului şi Chile. La fel au făcut şi miniştrii Sănătăţii din Brazilia, Gabon, Israel şi Quebec.

Comisarul MLB a dorit îndrumare privind antrenamentele de primăvară; sindicatul jucătorilor din NHL a vrut prognoze (p. 507). Bill Gates avea o întâlnire fixă la fiecare două săptămâni. Antrenorul K, într-un podcast, l-a numit „conducătorul de joc al lumii”, iar Fauci şi-a notat asta (p. 83).

Apoi este CDC, pe care părea că îl conduce pe ascuns prin intermediul telefonului mobil.

13 mai 2021: Rochelle Walensky îl sună să-i spună că schimbă recomandările privind purtarea măştii pentru americanii vaccinaţi. Fauci: „Va urma sfatul meu... Sunt foarte mulţumit că m-a ascultat.” Apoi vine partea revelatoare: „Maniacii radicali de dreapta care mă învinuiau pentru rigiditatea recomandărilor CDC probabil că nu vor realiza niciodată că eu am fost cel care a declanşat această schimbare” (p. 736).

Septembrie 2021: comitetul consultativ independent al CDC privind vaccinurile votează cu 9 la 6 împotriva recomandării privind doza booster dorite de Casa Albă. Fauci, Jeff Zients de la Casa Albă, chirurgul general Vivek Murthy şi Leslie Dach – un activist democrat care a fondat grupul de advocacy Protect Our Care – încep să dea telefoane. Fauci îi trimite un mesaj lui Walensky şi, după propriile sale cuvinte, „a implorat-o să anuleze” votul. Ea îl sună înapoi la ora 23:25; el ratează apelul; vorbesc la 5:40 dimineaţa. Nota lui consemnează: „Din fericire! Rochelle m-a ascultat. A anulat recomandarea ACIP.” Apoi o felicită pentru că, în sfârşit, a dat dovadă de „o conducere clară” (pp. 883-884, 887).

Aşadar, Zients îl suna „de mai multe ori pe zi, cerându-mi să continui să o îndrum pe Rochelle astfel încât CDC/ACIP să nu se îndepărteze prea mult de recomandările FDA şi de intenţia noastră finală” (p. 880).

Nu putem decât să presupunem care era „intenţia lor finală”, dar să ne amintim contextul: relaxarea regulilor pentru cei care acceptaseră să fie vaccinaţi.

În ianuarie 2021, Zients l-a sunat pe Fauci în timp ce acesta lua cina, „cerându-i o favoare” – un reporter de la Politico pregătea un articol potrivit căruia Biden era nemulţumit de echipa sa COVID, iar Zients voia ca Fauci să vorbească neoficial şi să spună contrariul. „I-am spus lui Jeff că, desigur, voi fi bucuros să fac asta”, a scris Fauci (p. 580). A doua zi: „I-am convins că echipa lui Biden este o echipă bună.” În martie, Zients a vrut ca Fauci să fie „mulţumit” de viitoarele recomandări ale CDC pentru persoanele vaccinate; Fauci le-a analizat, a decis că agenţia le încărcase cu prea multe condiţionări şi „le-a editat oarecum documentul”. Fără urmă de ironie, Fauci adaugă apoi: „Jeff a fost foarte atent să nu lase Casa Albă să intervină” (p. 642).

Aici avem trei agenţii nominal independente, un birou de coordonare al Casei Albe şi un activist extern aliniat partidului, convergând telefonic către rezultate prestabilite, în timp ce comitetul consultativ care votase în sens opus era tratat ca un obstacol ce trebuia ocolit. Aceasta este structura care le-a permis să treacă peste oamenii de ştiinţă autentici, ghidaţi de date.

V. Ameninţări la adresa structurii

Ştiinţa adevărată are nevoie de opinii divergente. Însă pentru Fauci, care odată s-a comparat în mod celebru cu însăşi ştiinţa, disidenţa reprezenta un pericol pentru întreaga sa construcţie.

Scott Atlas, radiologul de la Stanford adus de Trump în grupul operativ, a generat un e-mail în octombrie 2020 în care Fauci a cerut oficial îndepărtarea lui „din Grupul Operativ şi, sincer, chiar de la Casa Albă” (p. 388). Cu câteva zile înainte, Fauci consemnase o întâlnire între Alex Azar şi „Atlas şi cei trei nătărăi ai lui” – doctorii Jay Bhattacharya de la Stanford, Sunetra Gupta de la Oxford şi Martin Kulldorff de la Harvard (p. 390) – cu o săptămână înainte ca aceştia trei să publice Declaraţia de la Great Barrington.

După o apariţie la Good Morning America în acea lună, Fauci, încercând să reducă la tăcere aceste critici în creştere, se felicită singur: „Am făcut praf Declaraţia de la Great Barrington” (p. 406).

Richard Ebright, microbiologul de la Rutgers care a fost cel mai perseverent critic ştiinţific al portofoliului NIAID privind cercetările de tip gain-of-function, este „cu adevărat un nenorocit” (p. 834); apoi un om care promovează teoria scurgerii din laborator pentru că „vrea să ajungă cineva” (p. 888); apoi „idiotul ăsta desăvârşit”, despre care Fauci hotărăşte să vorbească în memoriile sale „fiindcă este într-adevăr o persoană îngrozitoare” (p. 906). În acelaşi pasaj, scrie că este „teribil de dezamăgit” de virusologii Jesse Bloom şi David Relman şi că este convins că aceştia „susţin şi chiar speră că a fost o scurgere din laborator”.

Apoi, în aprilie 2021 (p. 695), David Morens îi spune lui Fauci că există oameni care încearcă „să mă doboare”. Fauci se arată indignat de faptul că aceşti critici primiseră finanţare de la agenţia pe care el o conducea: „Bănuiala mea este că unii dintre aceşti aşa-zişi beneficiari de granturi NIAID sunt Imperiale şi Rich Ebright.”

El notează că amândoi au susţinut public că le-ar tăia finanţarea pentru faptul că îl critică, numeşte această idee absurdă, apoi îşi încheie nota astfel: „Să vedem dacă într-adevăr aceştia sunt răufăcătorii.”

VI. Fauci şi colegii săi, presa

Aspectul cel mai revelator al acestor pagini este felul în care Fauci a colaborat cu „jurnalişti” complianţi pentru a modela naraţiunile din mass-media. La 26 iulie 2020, în timp ce îl urmărea pe Brett Giroir – secretar adjunct pentru sănătate şi coleg în grupul operativ al Casei Albe – într-un interviu la emisiunea State of the Union de la CNN, Fauci scrie că Giroir „vorbea prostii despre testare, iar Jake îl presa cu întrebări”. Apoi (p. 263): „I-am dat lui Jake câteva întrebări pe care să i le pună.”

Aşadar, un oficial federal de rang înalt încearcă să submineze un alt oficial federal, folosindu-se de un prezentator CNN drept intermediar.

Jurnalul consemnează că principalul corespondent medical al CBS, Jon LaPook, i-a trimis un e-mail lui Fauci într-un weekend „pentru a-l pregăti pentru interviu” înainte de a intra în direct, iar apoi l-a citat în repetate rânduri în timpul emisiunii (p. 2). Ulterior, LaPook a realizat reportajul elogios din 60 Minutes, despre care Fauci spune că l-a împins pe Trump „peste limită”.

Fauci susţine chiar că a reuşit să oprească publicarea unor articole: în ianuarie 2020, Lena Sun de la Washington Post l-a sunat pentru a verifica o informaţie potrivit căreia Beijingul făcuse presiuni asupra directorului general al OMS să amâne declararea unei urgenţe sanitare; Fauci i-a spus că este o prostie şi a scris: „Probabil că am împiedicat-o să scrie articolul” – notând că Sun apelase la el deoarece el era „la toate întâlnirile importante” (p. 7).

Mai mulţi reprezentanţi ai presei corporatiste au apariţii jenante în aceste pagini: Jake Tapper îi trimite lui Fauci un mesaj în care ironizează inteligenţa Laurei Ingraham (p. 113) şi îl invită de două ori la cină în casa familiei sale (p. 420); George Stephanopoulos îi scrie după un interviu: „Mulţumesc, Tony. Foarte impresionant” (p. 264); Andrea Mitchell îl sună pe telefonul mobil, cerându-şi scuze, după ce presupusese că el refuzase invitaţia la emisiunea ei, când, de fapt, fusese împiedicat să participe (p. 235); Jimmy Kimmel redactează prezentarea lui Fauci pentru lista TIME 100, în anul în care acesta a fost clasat pe primul loc la categoria „Lideri”, încă un material laudativ pe care Fauci îl păstrează în albumul său de decupaje (p. 357).

Modelul devine suficient de uşor de înţeles: el oferea acces şi aparenţa expertizei, ei ofereau o platformă şi o aură de prestigiu, iar această relaţie era atât de importantă încât, atunci când o jurnalistă a obţinut o informaţie cu adevărat sensibilă despre OMS şi China, a mers mai întâi la el înainte de a scrie articolul.

VII. Albumul de decupaje

Ceea ce ne aduce la ceea ce este, în mare parte, acest jurnal: 641 de însemnări sunt etichetate „PRESS:” – liste ale apariţiilor media din ziua respectivă, adesea câte 12, urmate frecvent de articolele respective transcrise integral. Jurnalul de pandemie al unui om de ştiinţă de rang înalt se dovedeşte a fi, ca volum, un serviciu de decupaje de presă dedicat subiectului său favorit: propria persoană.

Merită remarcat tonul materialelor pe care le-a păstrat. A păstrat editorialul din Washington Post care compara interogatoriul lui Rand Paul la adresa sa cu „privitul lui Albert Einstein în timp ce este contrazis de curăţătorul său chimic”. A păstrat portretul realizat de Joan Baez şi faptul că aceasta l-a numit erou american (p. 292). A păstrat prăjiturelele primite de la Joe şi Jill Biden, însoţite de mesajul „Eşti eroul nostru” (p. 175), reacţia Juliei Roberts, care exclama într-un livestream pe Instagram că el era eroul ei personal, precum şi mesajul lui Marian Wright Edelman, care îl numea „o adevărată comoară naţională” (p. 1113), şi textul lui Beth Cameron de la Consiliul Naţional de Securitate, care îi spunea că era eroul ei pentru modul în care l-a gestionat pe Rand Paul (p. 815).

După numărătoarea jurnalistului Tom Elliot, Fauci consemnează că cineva l-a numit erou de cel puţin 10 ori în decursul a trei ani.

A consemnat o ovaţie în picioare pe care nici măcar nu a putut să o vadă, deoarece participa prin Zoom, notând în acelaşi pasaj că urma să primească al 58-lea doctorat onorific şi că Holy Cross urma să dea numele său unui complex dedicat ştiinţei (p. 951). A consemnat ovaţiile publicului de la un meci al Seattle Mariners de trei ori în aceeaşi însemnare – susţinând că prima sa aruncare a fost „perfectă” – alături de o plângere că Washington Examiner relatase că unii spectatori îl huiduiseră (p. 1.020). A consemnat că a fost „pur şi simplu asaltat de colegi care voiau selfie-uri. Cred că am făcut cel puţin 100 (fără nicio exagerare!)” (p. 1084). Când Societatea Americană de Boli Infecţioase a instituit un premiu permanent Anthony S. Fauci, el a transcris integral textul motivaţiei (p. 1086).

Apoi există al doilea set de documente publicat de biroul senatorului Paul, care arată că o bună parte din toate acestea nu se întâmplau pur şi simplu în mod spontan. Banii contribuabililor americani contribuiau la organizarea lor.

În octombrie 2018 – cu 14 luni înainte de toate acestea – Barton Haynes de la Duke l-a nominalizat pe Fauci pentru Premiul Shaw. Fauci i-a răspuns chiar în aceeaşi zi (Awards, p. 2):

„Mulţumesc, Bart. Mai este unul care pare posibil pentru mine, dacă eşti dispus să te ocupi şi de acesta. Ca de obicei, eu voi furniza toate materialele. Este vorba despre Premiul Dan David.”

Ca de obicei? Patru zile mai târziu a propus un al treilea premiu şi şi-a redactat singur strategia (p. 4): Premiul Heinz, categoria „Condiţia umană”, folosind realizările PEPFAR – „Evident, noi ne vom ocupa de toate acestea din partea mea.” L-a îndrumat pe Haynes în procesul de calificare ca persoană care poate face nominalizarea, menţionând „mica problemă” că organizatorii Premiului Heinz solicitau mai întâi un CV „pentru că nu vor ca oricine să poată nominaliza pe oricine”.

Fauci ţinea evidenţa calendarelor premiilor ca pe un portofoliu de investiţii, spunându-i lui Haynes să amâne Premiul Dan David până când „medicina/ştiinţa revine ca temă” (p. 5). L-a obţinut doi ani mai târziu.

Premiul Dan David – în valoare de 1 milion USD, cu sediul la Universitatea din Tel Aviv – l-a anunţat pe Fauci drept laureatul pentru sănătate publică al anului 2021, la 15 februarie, invocând faptul că a „apărat cu curaj ştiinţa în faţa opoziţiei neinformate”. Niciunul dintre materialele de presă nu a menţionat că procesul de nominalizare era în desfăşurare încă din 2018, iar însuşi laureatul furnizase materialele necesare.

Toate mesajele din dosarul privind premiile îi aveau în copie pe angajaţii NIAID, care pregăteau documentaţia, obţineau aprobările şi, în cele din urmă, organizau transferul bancar. Consilierul de etică al NIH a fost descris chiar de superiorul său ca având „rolul esenţial în pregătirea dosarelor pentru premii” (p. 19). (Ceea ce pare exact opusul rolului pe care ar trebui să îl aibă un consilier de etică.) Superiorul respectiv era Lawrence Tabak, pe atunci director adjunct principal al NIH, care i-a scris personal consilierului juridic al Departamentului pentru Sănătate şi Servicii Umane, argumentând pe parcursul mai multor pagini că Fauci ar trebui să poată păstra cei 40.000 USD aferenţi unui premiu al Academiei Naţionale de Medicină – invocând carta Academiei din 1863, un amendament din 1997 la Federal Advisory Committee Act şi un raport al Congressional Research Service (p. 30). Cu doar câteva zile înainte, Tabak îi scrisese lui Fauci despre întârzieri: „Scopul meu este să te sprijin în cel mai puternic mod posibil” (p. 18).

Când Premiul Dan David a primit aprobarea, la 9 aprilie 2021, corespondenţa internă a fost păstrată (pp. 120-121). Arthur Bennett: „În sfârşit!!!!!!!” Patricia Conrad, retransmiţând mesajul către Fauci: „Felicitări... eşti bogat!” Greg Folkers: „Eu vreau 15%.”

Cunoaştem suma până la ultimul cent deoarece Fauci şi-a corectat propria declaraţie de avere în primăvara următoare (p. 135): „Premiul Dan David care a fost depus în contul meu bancar a fost de 899.960,00 USD, nu de 901.400 USD.”

Din punct de vedere tehnic, să-ţi soliciţi propria nominalizare nu este ilegal şi, în cercurile ştiinţifice de elită, nici măcar nu este ceva neobişnuit – majoritatea premiilor importante necesită o persoană calificată care să facă nominalizarea. Însă aici avem un mecanism de proporţii considerabile: personalul unei agenţii federale şi principalul consilier de etică al NIH desfăşurând o campanie permanentă, un argument juridic construit la nivelul directorului adjunct pentru ca un premiu în bani să poată fi păstrat şi aproximativ 900.000 USD ajungând în contul personal al unui oficial aflat în funcţie, care organizase chiar el procesul de nominalizare ce a dus la obţinerea premiului.

Verdictul final

Aceste două seturi de documente ajută într-o mare măsură să înţelegem cum funcţionează mecanismul din culise.

Casa Albă avea nevoie de o figură publică ce se descurca bine în faţa camerelor; guvernatorii aveau nevoie de acoperire pentru decizii pe care le luaseră deja pe jumătate şi au găsit-o la un om a cărui autoritate provenea mai degrabă din apariţiile televizate decât din studii evaluate de colegi; presa avea nevoie de acces şi de un personaj principal şi a oferit în schimb o aură de prestigiu; biroul de coordonare al Casei Albe avea nevoie de un om de ştiinţă dispus să servească drept sursă anonimă, să editeze recomandările unei alte agenţii şi să facă presiuni asupra directoarei unei alte agenţii atunci când experţii acesteia votau „greşit”. Liderii străini aveau nevoie de girul Ştiinţei Oficiale într-un apel telefonic. Conducerea NIH avea nevoie ca cel mai faimos om de ştiinţă din lume să fie mulţumit şi i-a construit argumentaţia juridică necesară pentru a-i menţine contul bancar bine alimentat.

Iar Anthony Fauci a beneficiat de cel mai mare edificiu de prestigiu public construit vreodată în jurul unui funcţionar american – mare parte din el, după cum se dovedeşte, fiind susţinut de o schelă pe care el însuşi contribuise personal să o ridice, începând cu 14 luni înainte de apariţia primului caz de COVID.

Zona de impact a lui Fauci a fost vastă: asupra unui public căruia i s-a spus că recomandările reprezintă ştiinţa, în timp ce jurnalul le descrie drept strategie de comunicare şi studii pe manechine; asupra a trei epidemiologi universitari cu acreditări impresionante, care s-au trezit consemnaţi drept „nătărăi”; asupra unei directoare a CDC exclusă de la informările privind propriile recomandări ale agenţiei; asupra unui comitet consultativ al cărui vot de 9 la 6 a fost răsturnat prin telefon înainte de răsărit; asupra agenţiilor internaţionale care apelau la oficialii americani pentru îndrumare; asupra tuturor celor care şi-au pierdut locul de muncă din cauza unei obligaţii de vaccinare...

Povestea începe cu Fauci recunoscând că propriul său grup de experţi era aproape unanim de acord că virusul COVID fusese creat de om, după care urmează descrierea efortului elaborat depus pentru a convinge lumea de contrariul. Pe tot parcursul, vedem foarte puţine discuţii sau preocupări cu privire la impactul umanitar al acţiunilor lor. În schimb, vedem un egomaniac servil care încearcă să profite la maximum de întreaga situaţie.

Ambele documente sunt publice pe paul.senate.gov: jurnalul are 1.141 de pagini, iar corespondenţa privind premiile are 136 de pagini. Trimiterile la pagini se referă la fişierele PDF aşa cum au fost publicate; numărătorile de cuvinte sunt rezultatul căutărilor brute în textul extras şi includ materialele de presă lipite în document. Citatele păstrează ortografia originală. Reprezentanţii dr. Fauci au fost contactaţi pentru comentarii.